Afinitati elective

O promisiune e o promisiune chiar facuta printre emoticoane pe un chat. (Maria esti datoare cu un suc si plata unui pachet de batistute J). Motiv pentru care, fara a avea pretentia unei recenzii, voi incerca sa va conving de ce merita sa fie citita cartea lui J.W. Goethe, „Afinitatile elective”.

Nu… cu siguranta electiv nu are intelesul pe care t-showrile de seara ne ingurgiteaza sa-l vedem… electiv tine de alegere, care uneori e dictata de ceea ce spunem adesea, preluand din engleza, ca e chimie J.

Un roman clasic de iubire pe care nu stiu insa cati din generatia mea ii mai dau o sansa. Numele autorului blocheaza… cam asta fac in general clasicii germani. Stim despre ei ca-s docti, profunzi si greu de inteles… parca mai mult decat toti ceilalti clasici la un loc… Iar noi asa stim: ce e german e bun, ca e vorba de masini, de Panzere, de respectul pentru o uniforma anume promovata recent pe o scena. Totusi nu am uitat oare arta germana? Cand spunem despre cineva ca e prea profund intr-o exprimare nu il comparam intr-o ironie aroganta cu Schopenhauer? Cand evitam elegant o invitatie la Ateneu de teama ca ne intalnim cu dramatismul lui Bach? De ce ne inhiba clasicii germani, mai mult sa zicem, de cei rusi?

Subiectul ramane totusi „Afinitati elective”… un roman de iubire, care se poate citi pe nerasuflate intr-o dupa-amieza cand tumultul sufletesc nu-ti da pace (mi-a placut formularea asta dintr-un editorial mai vechi din Q) sau in cateva zile daca citirea ei te face sa te revolti si sa inchizi cartea pentru a o relua un sfert de ora mai tarziu (asa cum am facut eu).

De ce m-am revoltat? Pentru ca speram sa nu mai fiu idealista, pentru ca am crezut ca numai sunt la varsta in care in iubire e in alb si negru… ca un da spus in fata altarului e DA, si ca ochii nu se pot intoarce dupa pupile care au jumatate din varsta ta…  Se pare ca inca nu am ajuns la intelegerea lui Charlotte, sotia atat de intelegatoare, ca incepe sa iti devina antipatica, prea e perfecta… prea stie ce sa zica fara sa raneasca pe nimeni dar sa conduca discutia, prea intelege totul din priviri si are puterea chiar in fata copilului sau mort sa gaseasca celeilate intelegere… prea mult pentru mine, crescuta in generatia tabloidelor, cand divorturile cu pliciul se fac la televizor…  Dar revolta inceteaza la putin timp si dorinta de a vedea cum se termina predomina, desi stii ca e neamt si n-are cum sa fie happy-end…

Nu am sa fac comentariu sportiv, desi recunosc ca nu am mai citit demult unul de calitate, in perioada in care gazetele de profil se ocupa de comisii parlamentare si documente care imi amintesc de istorii mai vechi cu biletele roz… Deci nu am sa va spun ce a zis ala, cum a replicat aia… daca vreti sa aflati asta cititi cartea…

Am sa va spun insa ca un roman ca al lui Goethe te face sa te regasesti in fiecare personaj in etape din viata ta. Zambesti intelegator la tumultul unei pasiuni a unui cuplu pe care nu-l aprobi. Un gentelman trebuie sa fie retinut. Asa ai fost educata de filme cu decoruri fascinante, desi suspini la vederea unui aventurier care se spala in curte ca-n Australia (filmul) ….  Deci zambesti… si iti amintesti cand o despartire pe care nu ti-ai dorit-o face ca fiecare coincidenta sa fie un semn, si unul de bun augur, la fel ca paharul cu monograma EO… Eduard si Ottilie… cuplul cu pricina.

Deci un gentelman la varsta maturitatii, Eduard, care se casatoreste a doua oara cu iubirea interzisa a tineretii lui, Charlotte, par sa-si fi gasit linistea dorita in palatul lor de la tara, unde amenajarea domeniului devine principala activitate. Dorinta de mai bine, mai mult sau senzatia ascunsa ca ceva lipseste il fac pe onorabilul domn sa il invite, fara ca sotia sa nu aiba strangeri de inima, pe sobrul si meticulosul sau prieten, capitanul. La prima impresie pare ca pentru acest personaj Goethe nu are prea multa simpatie, nedandu-i un nume… desi ni-l descrie ca avand toate acele insusiri la care te astepti la cineva care e capitan (nu ni se spune daca e de marina J), si pe care fiecare din noi credem ca le vrem de la un domn… e serios, prea serios,  totul e facut cu calm si constiintiozitate… e prietenul ideal, care stie sa salveze situatii delicate, care devine confidentul unei iubiri pe care nu o aproba, desi o accepta cand accepta ceea ce el insusi simte pentru Charlotte.. dar sa revenim. Apare al patrulea personaj… Ottilie, pupila sotiei, cea ramasa in urma la pensionul la care e colega cu fiica sa, care nu se poate deprinde cu tumultul acestei lumi… pare ca pluteste, desi ne asigura ca devine rapid o doamna a casei care stie sa conduca un menaj cu majordomn si gradinari.

Dorinta lui Charlotte e sa ii gaseasca un sot sau un camin in care pupila sa se dezvolte, simtind ca potentialul acesteia nu e cel descris de  directoarea de pension… Sotul o sustine sa o invite sa locuiasca cu ei, sa aiba doamna o companie cand ei, domnii, sunt atat de preocupati de lucruri importante si grele… amenajarea domeniului care devine un scop si nu un hobby.

Fara multe dialoguri afinitatile elective ale celor patru se dezvolta, dar nu asa cum moralitatea ne invata… sotia prea sotie devine atasata de sobrul capitan, care simte ca aceasta ii este mai mult decat partenera in stabilirea cheltuielilor si a modalitatilor de amenajare a domeniului, motiv pentru care incepe sa o evite, pana la momentul in care accepta un post promitator departe de ea. De partea cealalta mult sfioasa Ottilie este mereu in preajma, in asentimentul si in intampinarea dorintelor lui Eduard, care descopera in Otttilie o tinerete si o inocenta care il fac sa se indragosteasca iremediabil.

Drama incepe insa cand constrangerile sociale incep sa apese…. Daca Charlotte, sotia accepta resemnandu-se plecarea capitanului, chiar daca asta o arunca pentru o noapte in disperarea pierderii celui iubit, pentru ca a doua zi sa zambeasca si sa se poata purta fara ca cei din jur sa simta asta, Eduard- sotul, nu poate accepta propunerea sotiei de a o indeparta pe Ottilie… chiar daca oferta pare tentanta.. reintoarcerea ei la pension pentru a-si finaliza studiile sau un camin unde sa aiba contact cu o societate mai numeroasa… asa ca prefera sa fie el cel care pleaca. Lipsa celor doi domni face compania doamnelor mult prea saraca, desi isi gasesc preocupari comune, parca le simtim cum isi cauta cuvintele una in prezenta celeilate…

Totusi viata merge mai departe iar sarcina lui Charlotte schimba planurile la prima vedere…  pana cand destinul isi cere drepturile…. oamenii care se iubesc ar trebui sa fie impreuna, se pare ca indiferent de constrangerile morale si/sau sociale. Decizia reintoarcerii lui Eduard, impreuna cu capitanul, atrage un sir de evenimente tragice… pe care va invit sa le descoperiti singuri.

Sa marturisesc ca mi-au dat lacrimile citind cartea asta? Nu asta ar conta… important e sa ii dati o sansa, sa o luati din raft si sa o cititi… Va doresc lectura placuta!

Carte recenzată de Denisa Oana Pătraşcu.