recenzii,noutăţi,interviuri

Marian Coman scriitor sau publicist?

Scriitor şi publicist. Undeva, într-un loc destul de greu de identificat, lucrurile astea se leagă. În fond, am ales să devin ziarist fiindcă asta era meseria care se apropia cel mai mult de ideea de scriitor profesionist. Cum, în România, este aproape imposibil să trăieşti din scris cărţi, jurnalismul a fost cea mai bună alternativă pentru mine.

Îţi mai aminteşti sentimentul când ai avut în mâna ta prima carte publicată de tine?

Da, însă nu este uşor de descris. Cred că este o fericire uşor păcătoasă, dat fiind că în centrul ei se află o anumită formă de vanitate, de mândrie egocentrică fierbinte care – mă gândesc – se poate să te ameţească, poate chiar să-ţi fure minţile şi să te transforme într-un narcisist ciudat. E un moment în care trebuie să-ţi spui că o carte e doar o carte, la urma urmei, şi să mergi mai departe.

Dintre cărţile tale  care ţi-a plăcut cel mai mult?

Mi-e destul de greu să-ţi răspund. Testamentul de ciocolată cred că e cel mai bine scrisă, însă Nopţi albe, zile negre îmi este cea mai dragă. Fiindcă sunt acolo pasaje scrise cu multă sinceritate despre persoane care au existat în realitate. Iar cartea mea tocmai asta încearcă să facă: să împiedice uitarea să se aşeze peste aceşti oameni.

De unde „testamentul de ciocolată”?

Sintagma se vrea o metaforă care încearcă să sugereze una dintre ideile ascunse în spatele poveştilor din carte, aceea că binele şi răul merg braţ la braţ. Citit separat, cuvîntul „testament” are darul să te ducă cu gîndul la ceva rău. El apare, de regulă, în preajma altor cuvinte precum „moarte”, „boală”, „înmormîntare”. De cealaltă parte, cuvîntul „ciocolată” cred că are darul să inducă o stare de bine: un desert este pentru aproape oricine un motiv de bucurie. Puse unul lîngă celălalt, cele două cuvinte reuşesc să aducă doza de confuzie pe care mi-am dorit-o, amestecul de bine şi de rău pe care cred că ni-l rezervă hazardul într-o viaţă de om.

Ce cărţi „must to read” recomandă Marian Coman?

Lupul de stepă – Herman Hesse, Procesul – Kafka, Picnic la marginea drumului – fraţii Strugaţki, alături de cărţile cîtorva autori români contemporani: Mircea Cărtărescu, Doru Stoica, Michael Haulică, Cristian Robu-Corcan, Liviu Radu.

Următoarea ta carte va fi…?

Nu ştiu. Lucrez în paralel la cîteva proiecte, însă nu ştiu care din ele se va finaliza mai întîi. Mi-ar plăcea să pot publica un roman. Romanul meu cu adolescenţi.

Ce sunt cărţile pentru tine?

Prietenii care mi-au fost alături cînd mi-era greu, dar şi cei mai buni profesori ai mei.

Ce scriitor preferat ai ?

Nu sînt fanul vreunui scriitor ori al vreunui gen literar. Citesc cu mare plăcere cărţi de Stephen King, Frank Herbert ori Serge Brusollo – din ceea ce e considerat horror ori science-fiction – dar şi Kafka, Hesse ori Pascal Bruckner.

Poezie sau proză?

Proză. Cu poezia am „rupt-o” de ceva vreme. Îmi amintesc faptul că în timpul facultăţii încă citeam poezie cu poftă. Nu mă săturasem încă de simbolişti, aşa că reciteam seară de seară cîte o pagină de Bacovia, Minulescu ori Macedonski ori îmi cumpăram volume de Bodellaire. Apoi s-a petrecut ceva, nu mă întreba ce, şi poezia a murit. Cel puţin pentru mine. Mi-am pierdut, cred, un anume tip de sensibilitate ori poate că poezia contemporană de care mă tot lovesc în ultima vreme mi-a stîrnit această reacţie. Poezia asta îndrăgostită prea mult de autorul ei şi prea puţin de cititor, poezia asta scrisă de poeţi care nu se citesc nici măcar între ei. Nu o mai lungesc. Proză!

De ce editura Tritonic şi nu alta?

Fiindcă aşa a fost să fie. Eu tocmai finalizasem lucrul la „Nopţi albe, zile negre”, cînd Michael Haulică – pe vremea aceea redactor şef la Tritonic – m-a întrebat dacă aş vrea să-l public acolo. Editura tocmai se relansa, aşa că volumul meu a fost prima carte a unui autor român publicată la ei în noile colecţii. Apoi lucrurile s-au legat de la sine. Au contat mult oamenii care au lucrat ori lucrează acolo şi confortul pe care l-am simţit atunci cînd mi s-au solicitat celelalte două cărţi.